Forturile Bucurestiului

„In jurul capitalei, de-a lungul soselei de centura, zac 30 de forturi si baterii, majoritatea abandonate. Constructiile monumentale, ascunse sub vegetatie, se dezintegreaza, dar inca mai pot fi salvate.

Am hotarat sa sarim peste poarta ruginita. Ne-am facut apoi loc printre tufe, ne-am furisat prin iarba inalta, printre gunoaie, musuroaie, balti si noroaie, pana am ajuns la o cladire cu un fronton impunator. Era Bateria intermediara 4-5. Muste bazaiau nervoase in jurul unei mate moarte si duhnea ingrozitor.

Cand am masurat cu o creanga adancimea santului de aparare din fata intrarii, broastele din el au inceput sa sara panicate de colo-colo. Era mal, nu aveam cum sa trecem prin el, pentru ca ne-am fi putut afunda. Am sarit inauntru pe o fereastra si m-a izbit mirosul de umezeala si putred. Cunosteam, in principiu, constructia, pentru ca era la fel ca si celelalte doua baterii pe care le vazusem deja cu Stefan Cristescu, un tanar arhitect de 26 de ani ce vizitase, cu sarg si pasiune, multe astfel de fortificatii in ultimii ani.

Aici era insa mai intuneric, mai infricosator. Aceasta a fost una dintre opririle noastre din turul pe care l-am facut prin camuflata centura de fortificatii a capitalei, formata din 36 de constructii: forturi si baterii, ridicate in urma cu peste 110 ani pentru a proteja orasul. Am inteles atunci emotiile pe care le-a avut Cristescu de fiecare data cand descoperea cate un loc nou, si l-am invidiat. Timp de 5 ani, el a cautat prin arhivele militare si prin carti vechi. „Am aflat de existenta lor de la niste prieteni romani stabiliti in Belgia, care vizitasera fortificatii din alte tari, construite in aceeasi perioada” – povesteste Cristescu.

„Centura are o importanta deosebita, pentru ca e unul dintre ultimele sisteme de fortificatii omogene in jurul unei capitale dupa planul celebrului general Brialmont si reprezinta stadiile finale ale fortificatiilor detasabile. Proiectul lui Stefan Cristescu reprezinta primul pas in cercetarea necesara pentru valorificarea acestora, dupa care e nevoie de un proiect pentru restaurarea si punerea lor in valoare” – spune Sergiu Isopescu, cercetator la Institutul pentru Studii Militare. Istoria centurii fortificate a Bucurestiului incepe odata cu venirea pe tronul Romaniei, in 1866, a lui Carol I.

Printul de 27 de ani, discipol al celebrului feldmaresal Moltke, punea pentru prima data problema construirii unor forturi care sa apere capitala in cazul unui pericol extern. Aceasta era una dintre actiunile sale prin care incerca sa ridice standardul unei Romanii ramase in urma in mai toate domeniile. Lucrarea urma sa fie una de mare amploare.

S-au infiintat mai multe comisii, care au facut studii pentru a gasi modalitatea cea mai eficienta de a construi fortificatiile. Artileria se dezvolta repede, in contextul revolutiei industriale, si centura de aparare trebuia sa fie adaptata la acest progres. In anul 1882, dupa obtinerea independentei tarii, o noua comisie reincepea studiile intrerupte din cauza razboiului, terminat in 1877.

In paralel cu comisia din Romania, ce i se parea, probabil, ineficienta, Carol I l-a invitat la Bucuresti pe generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut si apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea, care proiectase fortificatii pentru orasele Liege, Namur, Anvers. Un Bucuresti fortificat „ar creste importanta militara a Romaniei astfel, incat ea va fi in stare sau de a refuza participarea la un rasboi care nu i-ar conveni, sau de a cere avantagii, la care nu ar putea altfel pretinde” – spunea generalul.

Doi ani mai tarziu, belgianul a alcatuit un proiect pentru fortificarea capitalei, ce prevedea construirea unei centuri de 70 de kilometri, care sa aiba 18 forturi si 18 baterii intermediare, cu o distanta de aproximativ 2 kilometri intre ele. Artileria avea sa fie plasata sub cupole cuirasate, iar 33.000 de soldati urmau sa populeze fortificatiile. Planul facut de Brialmont impartea centura in 3 sectoare, dintre care cel mai putin aparat era cel sudic, directie din care el considera ca ar fi cel mai improbabil un atac asupra orasului.

Ironia a facut ca exact aceasta sa fie partea din care a venit armata germana in anul 1916 (centura de fortificatii fusese oricum dezafectata), cand a ocupat Romania. Costul total al lucrarilor, preconizat de Brialmont, era de 88.275.080 lei aur, adica echivalentul a circa 500 de milioane de euro.

Lucrarile au inceput in 1884. Fiecare fort lua numele localitatii in apropierea careia era construit, iar dupa doi ani fortificarea capitalei era declarata, prin lege, lucrare de utilitate publica. In anul 1887, Brialmont modifica planurile, pentru ca forturile sa faca fata obuzului-mina aparut in 1884, ducand astfel la o crestere considerabila a costurilor, asa ca romanii au cerut noi schimbari pentru a scadea din cheltuieli. Generalul nu le-a redus suficient insa si ultimele modifica ri au fost facute de catre generalul Berindei, directorul lucrarilor, costurile scazand de data aceasta substantial.

Insa acum structura centurii arata diferit de cea proiectata de belgian. Unuia dintre forturi, cel de la Afumati, i-a fost modificata structura chiar in timpul constructiei. Acesta, la fel ca multe altele, e azi parasit si degradat.

„Terenul pe care se afla e al lui Gigi Becali. Asteapta ca fortul sa cada singur” – povesteste paznicul santierului prin care trebuie sa treci ca sa ajungi la fort, referindu-se la terenul care apartine, in realitate, unui investitor strain. In 1888, Carol I a vizitat pentru prima oara centura de fortificatii. Anul urmator a fost dominat de intense discutii si polemici, atat in parlament, cat si in presa, cu privire la utilitatea fortificatiilor. Intentiile regelui s-au lovit, la fel ca in alte cazuri, de opozitia romanilor. Lucrarile aveau insa si sustinatori, printre care ziarul „Romania libera”.

Dupa construirea unei cai ferate, ritmul lucrarilor a crescut considerabil. In plus, la Braila era infiintata prima fabrica de ciment din Romania, care a furnizat intreaga sa productie de ciment Portland constructiei centurii, pana la finalizarea lucrarilor, in conditiile in care pana atunci cimentul folosit fusese de import. Lucrarile la fortificatii se incheiau in 1894, dupa 10 ani de la inceperea lor, costurile totale fiind de 111.500.000 de lei aur, adica echivalentul a 613 milioane de euro, egale cu bugetul armatei romane pe trei ani.

Proiectul a fost unul grandios, suprafata totala a constructiilor depasind 120 de hectare. Unele forturi ajung la 11,60 de hectare. Soseaua si calea ferata construite special pentru a usura accesul la fortificatii au fost camuflate, iar forturile au fost acoperite cu un strat de pamant cu o grosime intre 2 si 8 metri, pe care a crescut mai tarziu vegetatie.

Carol I ii trimitea o scrisoare fratelui sau, Fritz von Hohenzollern, in care se arata multumit de felul in care au fost finalizate lucrarile: „… toate instalatiile corespund intru totul standardelor impuse unor astfel de fortificatii moderne.

Bucurestiul poate fi socotit in aceasta privinta ca un model ce merita vazut” – spunea el. In anul 1914, Carol I murea, la numai trei luni de la inceputul Primului Razboi Mondial, parte din marea sa mostenire fiind si un Bucuresti fortificat.

„Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucuresti, Focsani, Galati ridicate de Mine, ca un scut puternic al vetrei stramosesti, in timpuri de grele incercari, de cari cerul sa pazeasca tara” – spunea regele. „Fortificatiile Bucurestiului sunt deosebite: ele au fost ridicate in ultima perioada in care se manifesta interes pentru estetica acestui tip de constructie, avand elementele compozitionale si stilistice specifice arhitecturii militare din secolul al XIX-lea” – povestea Stefan Cristescu la prima noastra intalnire.

La 17 august 1916, Romania intra in razboi de partea Antantei. Cu o luna inainte, ministrul de razboi, Ion I. C. Bratianu, hotarase subit parasirea si dezarmarea fortificatiilor, printr-un ordin secret catre Comandamentul Cetatii Bucuresti, in vederea inarmarii trupelor de camp. Strategia de aparare a Romaniei, confirmata prin studii incepand din 1872, era acum abandonata, locul ei fiind luat de una ofensiva, pe care armata romana nu avea capacitatea s-o sustina.

E posibil ca aceasta schimbare radicala sa fi fost facuta datorita influentei pe care au avut-o doi teoreticieni ai strategiei militare ofensive din armata franceza, dar si propagandei germane din 1914, ce a urmat cuceririi oraselor Liège si Namur, din Belgia, ambele avand centuri de fortificatie proiectate tot de generalul Brialmont.

„Tata ne mai spunea ca vor fi lupte si in jurul Bucurestiului, ca forturile vor rezista, in cel mai rau caz, cateva zile” – scria in Memorii Mircea Eliade despre forturile abandonate in secret. Nemtii, pregatiti pentru a ataca fortificatiile, au intrat nestanjeniti in capitala si au ocupat, apoi, la sfarsitul anului 1916, doua treimi din teritoriul tarii.

Nu s-a putut da niciodata raspuns polemicilor cu privire la utilitatea fortificatiilor. Azi au mai ramas 17 forturi si 13 baterii intermediare, din cele 36 de constructii, restul fiind distruse din cauza unor explozii accidentale ale depozitelor de munitii.

Multe dintre ele sunt degradate, parasite si inundate. Majoritatea se afla pe teritoriul unor unitati militare, dar nu au mai fost folosite. Unele au gazduit sau mai gazduiesc ciupercarii ori depozite de muraturi sau sunt abandonate, ascunse sub vegetatie. Doar una dintre baterii a fost transformata in hotel.

Arhitectul Stefan Cristescu, cel care a studiat si ne-a facut cunoscuta povestea centurii de fortificatii a Bucurestiului, propune valorificarea bateriilor si a forturilor, o oportunitate care se contureaza odata cu extinderea orasului. Acelasi tip de constructii din Franta, Belgia sau Olanda au fost transformate in centre culturale, restaurante, crame, parcuri de distractii sau chiar cluburi de noapte.

Arhitectul crede ca este posibila valorificarea si in cazul forturilor si al bateriilor din jurul Bucurestiului, unde s-ar putea face parcuri de distractii, centre culturale, cluburi sau hoteluri. Conform lui Sergiu Isopescu, in alte tari exista ONG-uri care se ocupa de punerea lor in valoare si Proiectul european Luxemburg pentru prezervarea acestora. „Pentru aceasta insa este nevoie de demilitarizarea lor si de inscrierea acestor constructii pe Lista monumentelor istorice, pentru a le proteja.

Centura de fortificatii din jurul Amsterdamului este pe Lista Patrimoniului Mondial. Cred ca orasul ar avea mult de castigat, din punct de vedere turistic, economic si cultural, daca centura ar fi valorificata” – spune el.”

Sursa:  Natgeo.ro
Reclame

Fata nevazuta a razboiului. Ceasul si chipiul maresalului Averescu se afla la Farcasa

averescuAnul acesta, la 9 martie, s-au implinit 150 de ani de la nasterea uneia dintre cele mai prestigioase personalitati militare ale neamului romanesc, pe cat de cunoscuta si apreciata de unii, pe atat de controversata pentru altii: maresalul Alexandru Averescu. De multe ori, faptele unor militari de asemenea anvergura par a nu mai impresiona generatiile mileniului III, ele constituind fundalul unor manifestari oficiale mai mult sau mai putin convingatoare. Mai impresionante raman insa gesturile, episoadele inedite din viata lor, obiectele ramase de la ei etc. In cazul de fata, ne vom referi la o asemenea situatie. Prof. dr. Dumitru D. Ionita, din localitatea Farcasa-Frumosu, judetul Neamt – mare si norocos iubitor de istorie -, poseda in vasta lui colectie de artefacte cateva obiecte apartinand maresalului Averescu, unele dintre ele fiind primite, in semn de pretuire din partea maresalului, de catre bunicul inimosului profesor.

Un episod necunoscut din Batalia de la Marasesti din 1917

Zilele trecute profesorul dr. Dumitru D. Ionita ne-a trimis la redactie cateva poze si un text impresionant care vorbesc despre un episod necunoscut pana acum din timpul Primului Razboi Mondial, ai carui protagonisti au fost bunicul sau si maresalul Averescu. “In vara anului 1917, generalul Averescu – viitorul maresal din 1930 – se afla pe front, in zona Marasesti, fiind comandantul Armatei a II-a, unde exista o cota ce se afla in mainile germanilor. Acolo era instalat un cuib de mitraliera care decima trupele romane, oprindu-le asalturile. Numeroasele atacuri ale ostasilor nostri s-au soldat cu sute de morti. Au fost si misiuni de voluntari care au avut aceeasi soarta. Dar un soldat de pe Valea Bistritei, comuna Farcasa, judetul Neamt, Gavril Tanasa, s-a oferit si el voluntar”, ne relateaza profesorul Dumitru D. Ionita. O dimineata cetoasa schimba viata soldatului Gavril Tanasa.  Era o dimineata racoroasa, cu putina ceata, elemente care au favorizat misiunea curajosului voluntar. “Acesta a inaintat pana la respectiva cota taras. Nemtii se aflau la masa, dupa relatarea soldatului. Fara a mai sta pe ganduri, a aruncat doua grenade, nimicind cuibul de mitraliera. A luat apoi arma nemtilor si s-a intors in liniile de lupta romanesti. Cand s-a apropiat de pozitiile noastre, generalul Averescu tocmai trecea cu automobilul. A strigat la soldat, intrebandu-l de unde vine. Apoi, s-a dat jos si a primit raportul acestuia despre isprava facuta. Impresionat de cele relatate, generalul, cu lacrimi in ochi, la imbratisat pe soldat, spunandu-i: «Acesta este adevaratul chip de erou al ostasului roman ce coboara in negura veacurilor!». Apoi, drept pretuire, i-a oferit ceasul de buzunar, primit de general de la Regele Carol I. Peste numai cateva zile, l-a decorat cu “Virtutea Militara”, iar la ceremonial, generalul i-a spus: «Pe langa ceasul regelui, iti ofer si chipiul meu de general. Sa le pastrezi cu sfintenie!», ceea ce avea sa faca toata viata bravul ostean”, ne mai spune Ionita. Ceasul de la Regele Carol, epoletii si cordonul de maresal Eroul acelei zile memorabile din timpul Primului Razboi Mondial a fost bunicul lui Dumitru Ionita. De atunci si pana astazi, obiectele atat de pretuite se afla in posesia profesorului de la Farcasa. Ceasul este confectionat din argint, iar cheia corzii, din aur. Pe capacul din spate este gravat bustul Regelui Carol I, de culoarea maron, pe un fundal auriu. Pasionatul colectionar ne-a mai trimis si poza cu epoletii de colonel, precum si cordonul maresalului, alaturi de revolverul cu insemnele regale batute in aur. Piesele sunt trecute in OPCN, iar revolverul are permis de arma de panoplie. Si iata cum cateva obiecte si fapte petrecute intr-un trecut atat de tumultuos vin sa ne reaminteasca despre un mod de asumare a istoriei, a unui moment dramatic din timpul Primului Razboi Mondial, la care au rezonat la fel doi militari, desi fiecare dintre ei s-a aflat la polul opus al ierarhiei: unul in frunte, generalul Averescu, si altul la talpa oastei, soldatul Gavril Tanasa. Daca despre primul istoria continua sa vorbeasca, despre cel de-al doilea nu s-a stiut nimic pana acum, asa cum nu se cunosc multe alte fapte de vitejie savarsite de miile de soldati anonimi cazuti in razboaiele acestui neam. Patru “secvente ale istoriei secolului XX”, neiertate de comunisti Figura si faptele maresalului Averescu continua si astazi sa fie studiate de specialisti. “Opera sa militara cuprinde cu deosebire latura operationala a gandirii militare, arta militara si partile sale constitutive. Tactica este ramura pe care o abordeaza cu cel mai larg interes”, spune mr. dr. Ioan Parean. Fara sa ne propunem a vorbi pe larg despre activitatea acestui deosebit militar al armatei romane, nu putem sa nu abordam si celelalte aspecte care i-au adus critici, mai ales in perioada comunista, cand personalitatea lui Averescu a fost pusa intr-un con de umbra, doar momentul Marasesti 1917 fiind tratat cu o oarecare deschidere. Vom recurge la aceasta scurta trecere in revista a cauzelor pentru care figura maresalului Averescu nu “a cadrat” cu criteriile de apreciere comuniste, facad apel tot la studiul domnului mr. Ioan Parean, intitulat “Maresalul Alexandru Averescu – conducator militar de exceptie”. Asadar, adversitatea istoriografei comuniste impotriva acestui mare militar se datora implicarii lui “in patru secvente ale istoriei romanesti din secolul XX”. Primul fapt incriminat, care a fost pus in sarcina maresalului Averescu, a fost reprimarea brutala a rascoalei taranesti din anul 1907, an in care acesta era ministru de razboi in guvernul Dimitrie A. Sturza (12 martie 1907- 27 decembrie 1908). Al doilea moment care nu putuse fi iertat maresalului a fost interventia in forta si arestarea delegatilor participanti la lucrarile Congresului General al Partidului Socialist din Romania (Congresul I al PCR) care votasera transformarea partidului in Partidul Comunist din Romania si afilierea lui, fara rezerve, la Internationala a III-a Comunista. La acea data, Averescu era presedinte al Consiliului de Ministri (prim-ministru) in guvernul ce-i purta numele (13 martie 1920-17 decembrie 1921). O alta vina atribuita generalului Averescu, pe atunci au fost intalnirile avute in anii 1924 si 1926 cu liderul fascist al Italiei, Benito Mussolini, si semnarea impreuna cu acesta a “Pactului de amicitie dintre Italia si Romania”, care avea si unele prevederi ce vizau atitudinea comuna fata de guvernul sovietic. In fine, Averescu a fost considerat de catre istoriografia comunista, deoarece a fost liderul Partidului Poporului (pana in 1920 Liga Poporului), un adversar de temut pe scena politica a Romaniei interbelice pentru partidele de orientare comunista. De la sergentul cu picioarele degerate la bastonul de maresal Alexandru Averescu s-a nascut la 9 martie 1859 in orasul Bolgrad, judetul Ismail, in sudul Basarabiei, intr-o familie de romani. Tatal sau a fost slugerul Constantin Averescu, iar mama, Casuca Averescu, a fost o femeie deosebit de religioasa, care l-a influentat pe micul Alexandru in acest sens. Nu vom insista asupra studiilor sale profesionale, dar nu vom putea trece cu vederea dragostea pe care a purtat-o armatei, alaturi de care a participat la razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, cand, datorita modului in care si-a executat misiunile, a fost avansat la gradul de sergent si decorat cu “Trecerea Dunarii”, “Aparatorii Independentei” si “Medalia comemorativa de campanie”, o distinctie ruseasca. Dar exact in momentul in care se gandea foarte serios la o cariera militara, a primit o mare lovitura: trecerea in rezerva, din cauza conditiei sale fizice necorespunzatoare si a degeraturilor suferite in iarna petrecuta in campia Ohranei bulgare. La insistente repetate, doi ani mai tarziu, va fi reprimit in armata, la Scoala Divizionara de la Manastirea Dealu. Tanarul sublocotenent este trimis la studii militare in Italia, unde se casatoreste cu Clotilda, fosta primadona a Operei din Milano. De acum, stralucita sa cariera militara inseamna ridicari in grad, reprezentari in Rusia ale regelui Carol I, functii si demnitati, participari la evenimente si campanii militare stralucite, colaborari cu armata franceza in timpul Primului Razboi Mondial, luptele de la Marasesti etc. La 26 ianuarie 1918, din insarcinarea regelui Ferdinand formeaza un nou guvern, intr-o situatie deosebit de grea pentru tara, iar in continuare se va implica din ce in ce mai mult in politica. Ca dovada a recunoasterii meritelor sale in cele trei razboaie la care a luat parte, Alexandru Averescu a primit peste 120 de decoratii romane si straine, iar la 14 iunie 1930 a fost ridicat la gradul de maresal al Romaniei. Dupa o viata extrem de zbuciumata, pusa in slujba neamului romanesc, maresalul Averescu s-a stins din viata la Bucuresti, la 2 octombrie 1938, la varsta de 79 de ani si jumatate, fiind inmormantat in cripta aflata pe locul unde a spart frontul german la Marasesti, in mausoleul din aceasta localitate. Aici isi doarme somul de veci impreuna cu eroii romani cazuti in bataliile de pe aceste meleaguri in vara anului 1917, cand s-a petrecut si episodul cu soldatul Gavril Tanasa, prezentat de noi mai sus.

Rene Magritte şi fotografia

Muzeul Naţional de Artă al României în colaborare cu Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti organizează în perioada 30 aprilie – 19 iulie 2009 expoziţia „Fidelitatea imaginilor. Rene Magritte şi fotografia”, eveniment înscris în cadrul Acordului de cooperare bilaterală între România şi Comunitatea franceză Valonia-Bruxelles pentru perioada 2008-2010.

Expoziţia cuprinde 59 de fotografii realizate de pictorul suprarealist Rene Magritte în perioada 1925 – 1955. Subiectele fotografiilor sale sunt îndeosebi familia şi prietenii, printre care scriitorii Louis Scutenaire, Paul Nouge, Marcel Marien, Paul Colinet, Irene Hamoir şi, bineînţeles, soţia sa Georgette Magritte şi fratele său Paul. Louis Scutenaire a fost cel care a constituit acest ansamblu de fotografii, pe care l-a prezentat în 1976 într-o expoziţie intitulată „Fidelitatea imaginilor” – aluzie la titlul tabloului „Trădarea imaginilor” pictat de Magritte în 1929, prin care artistul aminteşte faptul că imaginea unei pipe, chiar redată realist, într-o manieră aproape fotografică, nu este realitatea, ci o reprezentare.

Realizate cu un aparat Kodak obişnuit, în locuri alese intenţionat pentru banalitatea lor, fotografiile uimesc prin stranietatea compoziţiilor, prin punerea în scenă a personajelor. După cum evidenţia chiar Scutenaire, Magritte se amuza punând oamenii – soţia, prietenii – în situatii inventate înainte de a-i fotografia, în acelaşi mod în care aranja elementele tablourilor sale pentru a crea o altă lume. O parte din fotografiile prezente în expoziţie au fost folosite de artist drept etape în elaborarea unor picturi. Magritte se foloseşte de fotografie pentru a imortaliza o idee, înainte de a o transpune în registrul pictural, creând astfel un „joc al ecoului” între versiunea fotografică şi pictură.

pict

Pe 5 mai suntem rugaţi să ne ţinem respiraţia: Bucureştiul nu va avea aer timp de 3 minute

Anunt

raar2Bucureştenii sunt „avertizaţi” prin intermediul unui afiş că, în data de 5 mai, Capitala va rămâne timp de trei minute fără aer respirabil.

„Din cauza unor lucrări la sistemul de ventilare urbană, Regia Autonomă a Aerului Respirabil anunţă întreruperea aerului respirabil în Bucureşti timp de 3 minute, în data de 5 mai 2009, începând cu ora 14:00”, se arată în afiş.

Astfel, locuitorii Capitalei sunt rugaţi ca, în perioada anunţată, să „îşi ţină respiraţia”. În mod evident, textul anunţului nu este unul real. Afişul face parte dintr-o campanie care sprijină persoanele afectate de astm, data de 5 mai reprezentând Ziua Mondială a Astmului.

Astfel, avertizarea adresată bucureştenilor este pe atât de amuzant formulată, pe cât este de serioasă afecţiunea cu care se confruntă sute de mii de oameni din întreaga lume.

Foto: Antena3.ro

Gripa porcina UPDATE: Noua pandemie care ameninta omenirea

Gripa porcina UPDATE: Noua pandemie care ameninta omenirea

Marea Britanie se alatura listei tarilor care au impus alerta maxima fata de raspandirea gripei porcine, o noua epidemie mortala provocata de un virus necunoscut. Acesta forma de gripa a fost semnalata in Mexic unde a facut 81 de victime pana in prezent .

La ora actuala cadrele medicale din tari diverse precum Franta, Israel sau Noua Zeelanda, deja trateaza persoanele care au contactat boala. Expertii Organizatiei Mondiale a Sanatatii lanseaza avertismente cu privirea la declansarea unei adevarate pandemii care ar putea ameninta intreaga omenire.

Primul semnal de alarma in acesta directie a fost tras de catre Tony Ryall, Ministrul Sanatatii din Noua Zeelanda, care a declarat recent ca virusul gripei porcine a fost introdus in tara sa de catere un grup de elevi neo-zeenlandezi care s-a intors recent dintr-o calatorie in Mexic. 10 din cei 13 elevi s-au dovedit a fi seropozivi la testul anti-gripa porcina. Panica a izbucnit in Mexic odata cu decesul celor 81 de persoane infestate, specialistii avertizand ca virusul pestei porcine are potentialul de a ucide milioane de oameni. Acelasi virus si-a facut aparitia si in statele americane Texas, California, Kansas si New York. Autoritatile americane au intrat in alerta deoarece mii de cetateni americani care au calatorit recent in Mexic cu scop de afaceri sau turism, au intrat in contact cu persoane purtatoare ale virusului.

“Virusul este foarte contagios, poate fi fatal si are capacitatea de a deveni pandemic. Virusul a aparut initial la porci, dar a suferit o mutatie care-l face transmisibil si oamenilor. In aceste conditii lansez un apel ca oamenii sa stea cat mai mult timp in propriile case, sa ocoleasca locurile publice aglomerate si sa evite orice contact fizic” declara Jose Angel Cordova, Ministrul Sanatatii din Mexic, intr-o interventie de urgenta la televiziunea nationala. Virusul gripei porcine mai este denumit si virusul H1N1 de catre specialistii in virusologie. Nu exista inca un vaccin impotriva sa, dar medicii afirma ca persoanele infestate au unele sanse de a se insanatosi daca urmeaza un tratament antiviral.

Legendara Piramida Alba a fost descoperita in China.

O piramida antica, mai mare decat orice alta piramida din lume, chiar si decat cele din platoul Giza din Egipt, se spunea ca ar exista in apropierea orasului chinez Xi’an. Aceasta ar fi fost complet acoperita de vegetatie si de roci de-a lungul timpului, ceea ce o facea atat de greu de observat. Legenda de-a lungul veacurilor, Piramida Alba s-a dovedit insa o realitate odata cu descoperirea de senzatie a arheologului rus Maxim Yakovenco.

Primele mentiuni despre Piramida Alba au aparut in Occident in anii 40, atunci cand pilotul britanic James Gausmann a relatat prezenta probabila a acesteia langa orasul Xi’an. Accesul arheologilor occidentali a fost insa restrictionat pentru o mare parte de timp, dar atunci cand restrictiile au fost ridicate, acestia au scos la iveala numeroase monumente antice. Marea Piramida Alba nu se afla insa printre ele iar arheologii incepeau deja sa se gandeasca la un mit fara acoperire reala.

Cercetatorul rus, Maxim Yakovenco, a reusit insa sa identifice piramida care se aflase de-a lungul anilor chiar sub ochii specialistilor. Este vorba de Muntele Liangshan, aflat la circa 80 de kilometri de orasul Xi’an. In aparenta, Marea Piramida Alba chiar seamana cu un munte, doar un ochi experimentat putand face diferenta dintre o forma naturala de relief si una creata de mana omului.

„Exista o evidenta contributie a omului in asezarea pietrelor acestui munte. Rezulta ca Muntele Liangshan este in realitate o colosala constructie pierduta de aproape un mileniu si jumatate… Marea Piramida Alba”, afirma Maxim Yakovenco.

Legenda piramidei a luat nastere in anul 684 d. Hr., atunci cand al doilea imparat al dinastiei Tang, Gaozong, a fost inmormantat in uriasul monument. Sotia sa, imparateasa Wu, a continuat sa domneasca pana in anul 705 d.Hr, la moartea sa fiind ingropata alaturi de imparatul Gaozong. Este de altfel, singurul monument din China in care doi monarhi sunt inmormantati impreuna.

Cercetatorii afirma ca desi numeroasa piramide si monumente stravechi au fost scoase la iveala pana in prezent, peste 90% dintre cele care exista in realitate nu au fost descoperite.

Imaginea României în Afganistan: „Ooo, Romania, poor country…”

Afganii sînt obişnuiţi să fie trataţi ca un popor din lumea a treia spre a patra. Pe aeroportul din Frankfurt, călătorii spre Afganistan se îmbarcă de la porţi situate la nivelul cel mai de jos. Pe măsură ce cobori spre locul de aşteptare, te izbeşte un miros greu de kebab, iar la porţile de îmbarcare, operatorilor aerieni, cît or fi ei de nemţi, deci dedicaţi muncii, le lipseşte zîmbetul profesional de pe faţă. Cursele de Kabul sînt sporadice, fac escală la Istanbul, iar linia aeriană afgană „Ariana” are reputaţia (neconfirmată) de a nu oferi pasagerilor mîncare şi apă pe perioada celor 13 ore de zbor.
afganistan-patrula-man
Aeroportul din Kabul, muzeu al războiului

Din avion, Afganistanul pare o ţară nelocuită. Întinderi pustii, deşert cît vezi cu ochii. Peisajul selenar este întrerupt de lanţuri de munţi stîncoşi, aşezări cu locuinţe paralelipipedice făcute din pămînt, după un stas auster. Adevăratul Afganistan te întîmpină la coborîrea din avion. Lîngă pista aeroportului din Kabul, capitala afgană, zac avioane ruseşti contorsionate, schelete de elicoptere, grămezi de fier vechi lăsate parcă intenţionat acolo, ca nişte exponate într-un muzeu al războiului. Aeroportul sărăcăcios seamănă mai degrabă cu o autogară, în care călătorii neraşi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi, şalvari şi turbane, stau pe vine şi aşteaptă „rata”. Nu există maşini de ghidare, autobuze de incintă sau cărucioare pentru bagaje. Nişte hamali murdari te îmbie să-ţi pui geamantanul de mînă în căruţul lor. Doar ochii şi dinţii le sclipesc pe faţa neîngrijită. La porţi, călătorii solicită controlul documentelor ca la licitaţie. Banda rulantă cu bagaje este un mecanism care depăşeşte răbdările afganilor, ce o escaladează agili pentru a-şi recupera bagajele. Cîţiva catîri care să le care paporniţele ar fi fost mai eficienţi decît tehnica ¬secolului XX. Agitaţia reprezintă starea de spirit a afganilor, care par gata de răscoală în orice moment. Cine e calm şi încearcă să respecte o ordine este, clar, străin de loc.

Kabulonia

Incursiunea în Kabul este o aventură. Centrul capitalei afgane este sinonimul haosului, o babilonie de nedescris. Străzile sînt largi, dar supraaglomerate, asfaltate, dar înecate în praf, cu magherniţe sprijinite una într-alta şi marfa expusă direct pe trotuar. Chiar şi măcelăriile etalează hălcile de carne în cîrlige atîrnate de cercevele. Oamenii sînt într-o continuă mişcare, vorbesc tare, gesticulează, pe ton de ceartă, gata parcă să se încaiere. În trafic nu există reguli de circulaţie. Traversarea străzii este, practic, imposibilă, căci în Kabul maşinile circulă bară la bară. Miliţianul este o ¬marionetă îmbrăcată prost, care dă întruna din mîini, indicînd sensurile de mers, dar fără ca cineva să-l bage în seamă. Dacia afganilor este Toyota rablagită, cu volanul pe dreapta. Nu are numere de înmatriculare, căci nici şoferul nu posedă permis de conducere. Autobuzele sînt ca nişte camioane de circ, ţipător colorate, cu ciorchini de pasageri căţăraţi pe geamuri, care ies prin plafoane, mîndri ca la o defilare.
Afganii evaluează oamenii după culoarea pielii. Cu cît eşti mai blond, cu atît eşti mai nobil. Şi mai bun de plată. Negustorii cer pentru o pereche de ghete ordinare 40 de dolari. Dacă ai timp şi răbdare, o scoţi la 15. Cele mai aprige tîrguieli au loc la sfîrşit de săptămînă, cînd la marginea bazelor militare se instalează bazarul. Comercianţii primesc ecuson de vizitator, iar marfa le este controlată la sînge: ceasuri, covoare, pietre (semi)preţioase, ţesături, obiecte de artă, majoritatea manufacturi. Americanii se dau în vînt după ele. Pe un cufăr, un afgan a luat 60 de dolari. Un şal este 10 dolari, o basma tradiţională – 1 dolar. Un ceas „de firmă” costă 20-30 de dolari. Bijuteriile, între 5 şi 30 de dolari. Preţurile sînt piperate, dar cumpărătorii americani sînt numai buni de jumulit. Dacă le spui afganilor că eşti din România, le trezeşti mila: „Ooo, Romania, poor country…” şi-ţi mai lasă din preţ.

Sărăcia şi mizeria cruntă în care trăiesc afganii sînt incredibile pentru lumea contemporană. La maternitatea din Kabul, îngrijitorii slinoşi fac focul în mijlocul „salonului”. Nou-născuţii şi lăuzele stau claie peste grămadă, ca într-un grajd imens, fără nici o normă elementară de igienă. Într-un tuci uriaş, un bucătar soios amestecă o fiertură greu de ghicit, şi mai greu de privit, dar tocmai bună pentru hrana pacienţilor. Cei care au vizitat locul declară cu mîna pe inimă că li s-a întors stomacul pe dos.

În Afganistan nu există ordine, uzanţe. Singura rînduială de care se ţine cont cu sfinţenie este ca femeile afgane să fie invizibile. Acoperite din cap pînă în picioare, drapate în burka tradiţională (o feregea cu un mic spaţiu zăbrelit în dreptul ochilor şi nasului), femeile-momîi sînt o apariţie stranie, care îţi dă o strîngere de inimă. „De la venirea noastră aici, au mai dispărut din burkas, iar femeile încep să-şi arate chipul”, sînt convinşi americanii de progresul civilizaţiei, început de la debarcarea lor în Afganistan. Femeile care îndrăznesc să se înfăţişeze sînt întodeauna însoţite şi poartă numai straie în culori închise. Copiii sînt desculţi, mucoşi, înfiorător de murdari şi au învăţat rapid avantajele reconstrucţiei ţării: au de la cine cerşi. Îţi bat în geam, în portieră, se milogesc, zîmbesc, vor să fie pozaţi. Orice afgan stă cu plăcere la fotografiat, mai ales dacă îi arăţi pe ecranul camerei digitale cum a ieşit în poză. După care îţi cer bani pentru că ţi-au servit drept model. Buzunarele trebuie păzite în permanenţă, ca şi viaţa, căci nu ştii de unde poate veni lovitura. Funcţionari ONU (aşa-numitele „soft targets”) au fost omorîţi pe stradă, la cumpărături, ziua în amiaza mare.

Ritualul supravieţuirii nu funcţionează întotdeauna

Nu degeaba militarii trimişi în Afganistan consideră că pericolul începe de la poarta bazei militare. Ca să ieşi din bază, se execută un întreg ritual. Militarii se echipează cu vestă antiglonţ, dar fără cască, pentru a nu trezi resentimente populaţiei purtătoare de sechele de pe vremea ocupaţiei sovietice. Arma este încărcată, iar glonţul tras pe ţeavă. Civilii primesc vestă antiglonţ şi nu fac un pas fără o escortă formată din minimum doi soldaţi. Şi, neapărat, cînd bariera de la punctul de control se ridică lăsîndu-ţi cale liberă, rosteşti o rugăciune scurtă, căci ştii cînd pleci, dar nu ştii dacă te mai întorci.

Afganii par prietenoşi, dar privirea lor este ascuţită ca o lamă. Cuvintele pe care le scrîşnesc printre dinţi nu e niciodată clar dacă sînt blesteme sau vorbe de bine. Singurele clipe cînd căutătura piezişă dispare, lăsînd loc înfrigurării, sînt la vede¬rea pachetelor de mîncare împărţite de soldaţii americani. Atunci, afganii lasă naţionalismul deoparte şi se ceartă pe croissant-uri sau apă minerală oferite de „good americans”. Nu întotdeauna, însă, transporturile umanitare sînt întîmpinate cu prietenie. La unul dintre nenumăratele check-point-uri de pe drumurile Afganistanului te poţi trezi că în loc de obişnuitul salut al santinelelor locale eşti întîmpinat cu rînjete perfide şi rafale de mitralieră. Militarii români au căzut şi ei pradă bandelor de criminali.

Nici măcar o sărbătoare religioasă musulmană nu garantează oprirea ostilităţilor. Aliaţii sînt vînaţi pretutindeni. Chiar şi în propriile baze. Încărcăturile explozive apar unde nu te aştepţi. Românii au găsit una, de fabricaţie rusească, plantată chiar sub ferestrele lor.

În Afganistan contează doar clipa de faţă. Suspansul te însoţeşte pretutindeni, moartea pîndeşte la fiecare colţ. Exploziile au intrat în cotidian, iar dacă la scurt timp după o bubuitură nu se aud sirene de ambulanţă, ea intră la categoria „şi altele”.

Uneori, rachetele greşesc ţinta – una care are ca destinaţie Ambasada Marii Britanii poate lovi, fără probleme, Hotelul Continental. Nimeni nu garantează, însă, că următoarea va lovi tot aiurea.

În vizită la Hamid Karzai

A sosit ora întrevederii cu Hamid Karzai, liderul guvernului afgan. În curtea palatului prezidenţial din Kabul, microbuzele oaspeţilor – ziarişti, oficiali, ofiţeri – au fost oprite pentru control. În timpul percheziţiei amănunţite a bagajelor (dar nu şi a oamenilor), răpăituri de mitralieră au declanşat panica generală. „Everybody down!!! Down!!!”, au zbierat militarii din escortă, luînd poziţie de tragere. Unii dintre ziarişti s-au trîntit pe burtă, alţii am sărit într-o groapă adîncă de 1,5 m, plină de noroi. Nu prea aveai de ales, deşi ne îmbrăcaserăm ca pentru o vizită oficială (nu lipseau tocurile înalte de 10 cm şi hainele deschise la culoare; mai greu a fost cu ieşirea din groapă). Dispozitivul de luptă a fost instalat imediat. În acţiune au intrat tanchete şi vestitele Hummer, care au fost postate la poarta palatului. Pe turelă, „băieţii duri” cu figură impenetrabilă stăteau pregătiţi cu mitralierele automate, fără să-şi ia ochii de pe intrarea în curtea palatului. Cine ar fi forţat poarta ar fi fost mitraliat fără milă.

Mr. President Hamid Karzai

„Probleme la Ministerul Apărării. Nişte soldaţi nemulţumiţi de plata salariilor”, avea să ne explice, afişînd sînge rece, liderul Hamid Karzai. Înconjurat de gărzi de corp, „Mister President of Afghanistan”, politicianul preferat al americanilor, ne-a oferit o lecţie de charismă, eleganţă sobră şi elocinţă. Criticat pentru puterile absolute pe care vrea să le concentreze în mîinile sale prin Constituţie, Hamid Karzai argumentează tentaţia dictatorială prin cei 25 ani de instabilitate socială şi politică a Afganistanului, o ţară lipsită de exerciţiul democratic. Spune că, în 10 ani, Afganistanul va fi pregătit pentru alt sistem de conducere, căci a trăit experienţa dezastruoasă a unui regim în care preşedintele s-a luptat cu prim-ministrul la propriu (sună cunoscut?). În capul mesei oficiale, talonat de consilieri, preşedintele Hamid Karzai vorbeşte cu încruntare despre problemele care impun prezenţa ISAF (Forţa Internaţională de Asigurare a Securităţii): terorismul de la graniţa cu Pakistanul, traficul masiv de narcotice şi warlordism-ul, menţinut de „lorzii războiului”, un fel de baroni locali care nu renunţă la lupta armată pentru putere.
La terminarea întrevederii, Karzai a stat la pozat, ca orice afgan. S-a fotografiat cu ziariştii europeni, cu diplomaţii americani, cu soldaţii din escorta presei. Pentru imaginile oficiale, Hamid Karzai şi-a pus pe cap celebra căciulă din astrahan, devenită semn distinctiv al liderului afganilor. „Ei, Romania?” – m-a tras un SPP-ist de-al lor de mînecă. Era însurat cu o româncă, Gabi, din Timişoara, şi se bucura că vede o „rudă” prin alianţă.

Costumaţia de luptă a militarilor români, invidiată de americani

Să auzi vorbindu-se româneşte la 4.000 km de ţară pare un miracol. Pe români i-am descoperit în baza militară de la Kabul, după indicaţiile date cu voce tare la parcarea unei maşini de luptă, ca şi după aprecierile scăpate la adresa prezenţelor ¬femi¬nine noi. „Avem femei în bază, unele chiar frumoase, dar ne sînt doar camarade. Cînd mai trimitem poze acasă, din misiuni, soţiile ne întreabă, mai în glumă, mai în serios, cine sînt duduile. Relaţiile intime sînt, însă, excluse”, spun românii, care au semnat un contract strict pentru misiunea din Afganistan. Condiţiile sînt crunte, soldele nu-s grozave, uneori mai mici decît ale bucătarilor din alte unităţi. Dar sînt şi avantaje: echipamentele Armatei Române. O vestă antiglonţ (cu două plăci de ceramică care se aşază în sertare speciale, în faţă şi în spate) cîntăreşte 30 kg. Te cocoşează, dar este mai sigură decît a americanilor, uşoară ca un fulg. Casca militară îţi înfundă capul pe umeri, dar este „de bază” pentru combatanţi. Costumul termic al militarului român nu are contracandidat. Un astfel de costum te ajută să supravieţuieşti vitregiilor naturii din Afganistan.

Miza reconstrucţiei – bogăţia ascunsă a Afganistanului

Efortul financiar pentru refacerea infrastructurii unei ţări prăbuşite în Evul Mediu este uriaş. Suma finală destinată reconstrucţiei ţării este greu de evaluat. Miza nu este întîmplătoare. Afganistanul este o ţară bogată în resurse: gaz natural, petrol, cărbune, crom, plumb, zinc, fier, sare, pietre preţioase şi semipreţioase. Printre priorităţile Coaliţiei se numără renovarea a 1.000 de şcoli, refacerea drumurilor şi podurilor dintre Kabul, Kandahar şi Herat, reabilitarea sistemelor de alimentare cu apă, construirea de aşezăminte medicale, crearea noii armate afgane şi, nu în ultimul rînd, prevenirea unei crize majore sociale. Majoritatea afganilor au declarat că se simt mai în siguranţă de la venirea trupelor aliate. În încercarea de a se apropia de populaţia afgană, aliaţii tipăresc ziare în engleză şi în cele două limbi oficiale ale ţării, paştu şi dari (persana). Dar afganii, stăpînii unei ţări sub ocupaţie, nu ştiu să citească. Locuitorilor din provincie le-au fost împărţite aparate de radio cu manivelă, independente de surse electrice, ca să asculte emisiuni speciale în care li se explică scopul şi durata vizitei aliaţilor. Dar progresul tehnicii le este străin afganilor, care mai degrabă ar meşteri din tranzistor ceva folositor gurilor de hrănit de acasă.

Zilnic, numai la Bagram, sute de localnici se îngrămădesc la poarta bazei militare cerînd de lucru. Cîţiva sînt selectaţi şi angajaţi în construcţii sau la igienizări. Cei care vor să se alăture Armatei Naţionale Afgane (ANA) se antrenează în foste baze sovietice din deşert, cu militari bulgari, englezi, francezi. Afganii cu privirea tăioasă excelează în trasul cu arma. Sînt foarte buni ochitori, nimeresc cinci ţinte din şase. Nu se pricep deloc la comunicaţii, iar viitorii tanchişti sînt convinşi cu greu să se dea jos de pe turelă. Toţi vor să stea cocoţaţi, nici unul nu vrea să intre în tanc, să-l conducă. Un soldat afgan primeşte 100 de dolari pe lună. Mulţi dintre actualii soldaţi au fost refugiaţi în Pakistan, dar s-au întors odată cu înlăturarea de la putere a regimului taliban. În ANA nu prea găseşti soldaţi din etnia paştu, majoritară în Afganistan, căci din rîndurile acesteia sînt recrutaţi talibanii. Dacă întrebi un paştun ce mai ştie de inamicul public nr. 1, Ossamma Bin Laden, un zîmbet ironic trece fugar pe faţa lui: „E pe undeva, pe-aici…”

  • Sunt doar ceea ce pot fi.

  • RSS Locuri de munca. Joburi.

    • Angajam Dansatoare. mai 9, 2009
      Angajam Dansatoare pentru targ. 5 zile – 7 ore/zi Conditii avantajoase. Seriozitate, Comunicativitate, Aspect fizic placut, Minim 18 ani. Tel: o721.249.149 Lasa ne un comment cu datele tale (numele, adresa de email, si telefonul- nu vor aparea pe site) si in 24 de ore te contactam noi. Anunțuri
    • Angajam maseuze. mai 8, 2009
      Te ai saturat sa te trezesti dimineata la aceeasi ora matinala, vrei un job unde sa-ti faci singura programul si sa castigi multi bani ? ? ?  Vrei sa fi independenta financiar, sa nu dai socoteala nimanui? Alatura-te  echipei noastre si iti vei redescoperi senzualitatea intr-un mod profitabil! Salon de masaj Ultracentral Angajam maseuze: -peste […]
    • Sampling – distributie materiale publicitare. mai 8, 2009
      Angajam domnisoare  pentru distributie materiale publicitare. Conditii: minim 18 ani, aspect fizic placut, comunicativa, seriozitate, punctualitate, fire sociabila. 0721.249.149 0ffice@siam.ro
    • Angajam Hostess pentru Targ – Sala Polivalenta. aprilie 27, 2009
      Angajam Hostess pentru targ Sala Polivalenta. Arati bine si esti dezinhibata? Nu mai sta pe ganduri. Rugam si oferim seriozitate. 8h/ zi- 5 zile .150-200 ron/zi 0721.249.149 Lasa ne un comment cu datele tale (numele, adresa de email, si telefonul- nu vor aparea pe site) si in 24 de ore te contactam noi.
  • RSS Topul saloanelor de masaj

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.