Gripa porcina UPDATE: Noua pandemie care ameninta omenirea

Gripa porcina UPDATE: Noua pandemie care ameninta omenirea

Marea Britanie se alatura listei tarilor care au impus alerta maxima fata de raspandirea gripei porcine, o noua epidemie mortala provocata de un virus necunoscut. Acesta forma de gripa a fost semnalata in Mexic unde a facut 81 de victime pana in prezent .

La ora actuala cadrele medicale din tari diverse precum Franta, Israel sau Noua Zeelanda, deja trateaza persoanele care au contactat boala. Expertii Organizatiei Mondiale a Sanatatii lanseaza avertismente cu privirea la declansarea unei adevarate pandemii care ar putea ameninta intreaga omenire.

Primul semnal de alarma in acesta directie a fost tras de catre Tony Ryall, Ministrul Sanatatii din Noua Zeelanda, care a declarat recent ca virusul gripei porcine a fost introdus in tara sa de catere un grup de elevi neo-zeenlandezi care s-a intors recent dintr-o calatorie in Mexic. 10 din cei 13 elevi s-au dovedit a fi seropozivi la testul anti-gripa porcina. Panica a izbucnit in Mexic odata cu decesul celor 81 de persoane infestate, specialistii avertizand ca virusul pestei porcine are potentialul de a ucide milioane de oameni. Acelasi virus si-a facut aparitia si in statele americane Texas, California, Kansas si New York. Autoritatile americane au intrat in alerta deoarece mii de cetateni americani care au calatorit recent in Mexic cu scop de afaceri sau turism, au intrat in contact cu persoane purtatoare ale virusului.

“Virusul este foarte contagios, poate fi fatal si are capacitatea de a deveni pandemic. Virusul a aparut initial la porci, dar a suferit o mutatie care-l face transmisibil si oamenilor. In aceste conditii lansez un apel ca oamenii sa stea cat mai mult timp in propriile case, sa ocoleasca locurile publice aglomerate si sa evite orice contact fizic” declara Jose Angel Cordova, Ministrul Sanatatii din Mexic, intr-o interventie de urgenta la televiziunea nationala. Virusul gripei porcine mai este denumit si virusul H1N1 de catre specialistii in virusologie. Nu exista inca un vaccin impotriva sa, dar medicii afirma ca persoanele infestate au unele sanse de a se insanatosi daca urmeaza un tratament antiviral.

Reclame

Legendara Piramida Alba a fost descoperita in China.

O piramida antica, mai mare decat orice alta piramida din lume, chiar si decat cele din platoul Giza din Egipt, se spunea ca ar exista in apropierea orasului chinez Xi’an. Aceasta ar fi fost complet acoperita de vegetatie si de roci de-a lungul timpului, ceea ce o facea atat de greu de observat. Legenda de-a lungul veacurilor, Piramida Alba s-a dovedit insa o realitate odata cu descoperirea de senzatie a arheologului rus Maxim Yakovenco.

Primele mentiuni despre Piramida Alba au aparut in Occident in anii 40, atunci cand pilotul britanic James Gausmann a relatat prezenta probabila a acesteia langa orasul Xi’an. Accesul arheologilor occidentali a fost insa restrictionat pentru o mare parte de timp, dar atunci cand restrictiile au fost ridicate, acestia au scos la iveala numeroase monumente antice. Marea Piramida Alba nu se afla insa printre ele iar arheologii incepeau deja sa se gandeasca la un mit fara acoperire reala.

Cercetatorul rus, Maxim Yakovenco, a reusit insa sa identifice piramida care se aflase de-a lungul anilor chiar sub ochii specialistilor. Este vorba de Muntele Liangshan, aflat la circa 80 de kilometri de orasul Xi’an. In aparenta, Marea Piramida Alba chiar seamana cu un munte, doar un ochi experimentat putand face diferenta dintre o forma naturala de relief si una creata de mana omului.

„Exista o evidenta contributie a omului in asezarea pietrelor acestui munte. Rezulta ca Muntele Liangshan este in realitate o colosala constructie pierduta de aproape un mileniu si jumatate… Marea Piramida Alba”, afirma Maxim Yakovenco.

Legenda piramidei a luat nastere in anul 684 d. Hr., atunci cand al doilea imparat al dinastiei Tang, Gaozong, a fost inmormantat in uriasul monument. Sotia sa, imparateasa Wu, a continuat sa domneasca pana in anul 705 d.Hr, la moartea sa fiind ingropata alaturi de imparatul Gaozong. Este de altfel, singurul monument din China in care doi monarhi sunt inmormantati impreuna.

Cercetatorii afirma ca desi numeroasa piramide si monumente stravechi au fost scoase la iveala pana in prezent, peste 90% dintre cele care exista in realitate nu au fost descoperite.

Libido-gate – Arta santajului sexual


Watergate. Cuvantul s-a intiparit in constiinta americanilor ca sinonim al scandalului politic, sablon pentru nenumaratele “gates” ce vor urma: de la interceptari ilegale si bani negri la minciuni spuse pentru a acoperi o relatie extraconjugala lamentabila.

Unii spun ca motivul pentru care scandalul Watergate a escaladat, culminand cu demisia lui Richard Nixon din 9 august 1974, are legatura cu criza internationala monetara a acelor ani, cu inabilitatea presedintelui de a face fata colapsului sistemului Bretton Woods si al dolarului SUA intr-o maniera satisfacatoare pentru elita financiara anglo-americana. Sa fi fost asadar inlaturarea lui Nixon o lovitura de stat? Daca aceasta teorie nu va convinge, nicio problema: exista multe altele, pentru toate gusturile, inclusiv una conform careia presedintele “mazilit” nu ar fi fost decat o victima colaterala intr-un “libido-gate”, un savuros scandal cu prostituate si politicieni in “buna” traditie americana . De altfel, potrivit lui Jonathan Vankin si John Whalen, autorii cartii “Cele mai mari 80 de conspiratii din toate timpurile”, in spatele fiecarui scandal politic ca lumea se afla cate-o prostituata.

“Instalatorii” presedintelui
In contextul razboiului din Vietnam, scandalul Watergate se declanseaza in ’72, acelasi an in care, in luna noiembrie, Nixon va fi reconfirmat la Casa Alba. Pentru blocarea unei scurgeri de informatii delicate cu privire la operatiunile militare desfasurate in Vietnam (celebrele “Pentagon papers”, un studiu top-secret al Deparreagantamentul Apararii asupra implicarii Statelor Unite in Razboiul din Vietnam si in precedentele conflicte politice sau militare in sud-est-ul asiatic), si pentru a-l discredita pe presupusul responsabil, analistul militar Daniel Ellsberg, este mai intai devastat cabinetul psihiatrului acestuia din Los Angeles. Apoi, pe 17 iunie 1972, echipa de „instalatori” creata la “adapostul” presedintelui si insarcinata sa conduca operatiunile de sabotaj si spionaj, este prinsa in flagrant delict in in interiorul birourilor Comitetului Electoral al Democratilor, aflate in hotelul Watergate din Washington. Cei cinci, carora li se vor adauga ulterior alti doi complici, sunt surprinsi de paznicii de noapte in timp ce “plantau” microfoane sub birouri. Initial, stirea trece neobservata, fiind catalogata (inclusiv de Ron Ziegler, purtatorul de cuvant al presedintelui Nixon) drept o simpla tentativa de spargere („third-rate burglary attempt”); dar in ianuarie 1973 se stie deja ca cei 7 aveau toti mai mult sau mai putin legaturi cu Partidul Republican. Astfel, la doar doua luni distanta de la victoria democratilor in alegeri, doi membri ai comitetului pentru realegerea presedintelui, Gordon Liddy, fost agent FBI si fost angajat al Casei Albe, si James Mc Cord, ex CIA – ex FBI, insarcinatul cu securitatea in cadrul comitetului de realegere a lui Nixon, vor fi incriminati pentru spionaj in dosarul Watergate.

Cartita cu gatlejul adanc
Scandalul va fi alimentat copios de ancheta jurnalistica facuta de doi reporteri de la Washington Post, Bob Woodward si Carl Bernstein. Intrati in contact cu un misterios informator, supranumit “Deep throat”, dupa un personaj dintr-un popular film porno al epocii, Woodward si colegul sau vor dezvalui implicarea directa a staff-ului prezidential in activitati ilegale, intrand in istorie ca autorii celei mai faimoase anchete jurnalistice a secolului XX. Ce-i drept, dupa 30 de ani de la Watergate, raportul politica-mass-media parca si-a cam pierdut din “inocenta”: liderii politici si jurnalistii fiind de-acum parteneri intr-un joc de interese si santaje.

Faptele in sine, cele intamplate in criza Watergate sunt grave, dar gravitatea lor aproape ca face parte din cotidianul democratiilor occidentale; insusi Nixon le va subevalua impactul pana aproape de final. Noutatea in masura sa le promoveze la statutul de scandal super-mediatizat, imposibil de controlat politic, a fost tocmai existenta “cartitei”, a lui Deep Throat, adica a unei regii a mediatizarii, prin intermediul careia a putut fi retezata sistematic si transformata in cap de acuzare, fiecare tentativa de musamalizare a afacerii. In prezent se stie ca “Deep throat” era William Mark Felt, fost numarul 2 al F.B.I.-ului in acea perioada.

Ancheta si procesul
Asadar, FBI-ul va descoperi ca tentativa de a introduce aparatura de supraveghere la sediul democratilor face parte dintr-o campanie ampla de spionaj politic realizata la comanda presedintelui Nixon; activitati incepute in 1971, ce i-au avut in vizor pe toti potentialii candidati ai democratilor la urmatoarele alegeri prezidentiale. De asemenea, se va confirma si existenta unui cont ocult – denuntata tot de Washington Post – pentru finantarea celor mai diverse activitati de „intelligence”: precum punerea sub urmarire a rudelor candidatilor democrati, crearea de dosare cu privire la viata privata a acestora, falsificarea corespondentei, a comunicatelor de presa, ilegalitati in strangerea de fonduri, tentative de evaziune fiscala, mita. Chiar si sistemul de interceptare telefonica descoperit la cartierul general al democratilor se va demonstra tot o “gaselnita” benefica comitetului pentru realegerea lui Nixon si nicidecum al oponentilor partidului, cum va lasa presedintele o vreme sa se inteleaga. Pe parcursul procesului, in schimbul unei reduceri a pedepsei, McCord va face declaratii scrise menite a implica in mod direct comitetul de realegere a lui Nixon. De-acum afacerea capatase dimensiuni politice noi si neasteptate. In data de 30 aprile 1973, Nixon va fi constrans sa aprobe demisiile a doi dintre cei mai apropiati colaboratori, implicati adanc in afacere, Haldeman si Ehrlichman care, in cele din urma, vor ajunge chiar in inchisoare. Il va concedia si pe consilierul de la Casa Alba, John Dean, care incepand din acest moment se va transforma in martorul-cheie al anchetei parlamentare.


“Mazilirea” lui Nixon
Ploua la Washington, in acea zi de 8 august 1974, cea in care Richard M.Nixon devenea primul presedinte din istoria Statelor Unite constrans de imprejurari sa-si dea demisia. In dimineata urmatoare, in Washington Post, ziarul care a contribuit la ea in buna masura, articolul era insa semnat de o anume Carroll Kilpatrick si nu de Bob Woodward si Carl Bernstein. In articol, Kilpatrick amintea succesele de politica externa ale lui Nixon, spunea ca secretarul de stat Henry Kissinger va ramane in post, anunta ca succesorul lui Nixon va fi, pentru prima oara, un presedinte neales, Gerald Ford. Amintind duios de lacrimile din ochii oamenilor presedintelui, povestea cum, in ciuda ploii, o multime ordonata de persoane “resemnate si curioase” lua parte de pe trotuar, din fata Casei Albe, “la momentul cel mai dificil si mai dramatic din istoria natiunii.” O abordare parca prea “credula” pentru un ziar precum Post, precis in redarea derularii evenimentelor, nemilos in a scoate in fata contradictiile si inadvertentele care, pe parcursul celor doi ani ai cazului Watergate (din 17 iunie 1972 si pana pe 8 august 1974), le-au iesit din gura lui Nixon si acolitilor sai.

Arta santajului sexual
Realitatea este ca arta santajului sexual la Washington are cu adevarat o traditie. Iar unul dintre “pionieri” a fost nimeni altul decat J. Edgar Hoover, seful FBI, cel care gratie unor stufoase dosare sexuale a reusit sa domine politica americana (si opt presedinti) timp de aproape o jumatate de secol. Voluminoasele si confidentialele dosare ale lui Hoover au disparut, fireste, in mod pe cat de misterios pe atat de convenabil: de-aici o serie interminabila de teorii ale conspiratiei asortate, inclusiv posibilitatea ca oamenii lui Hoover sa fi distrus “explozivele” materiale, CIA sa fi pus mana pe ele sau “instalatorii” lui Nixon de la Watergate sa fi facut incercarea (esuata) de a le fura.

Teoria ca afacerea Watergate ar fi fost declansata, in mod cu totul neintentionat, din cauza unui retele de prostitutie cu clienti din lumea politica a fost propusa pentru prima oara de jurnalistul Jim Hougan, in cartea Secret Agenda. Hougan sugereaza ca reteaua de prostituate a lui Heidi Rikan, ce actiona in Columbia Plaza, un bloc de apartamente situat vizavi de hotelul Watergate, ar putea sa fi fost “fie o operatiune a CIA, fie tinta unei operatiuni a CIA”. Ipoteza lui Hougan este urmatoarea: fetele din Columbia Plaza deserveau o clientela politica foarte interesanta, compusa in principal din democrati care-si comandau dame de companie de la un telefon aflat in interiorul cartierului general al Comitetului National Democrat. Descoperind profitabila schema de “livrari la domiciliu”, acolitii lui Nixon ar fi decis sa-i urmareasca pe democratii doritori de sex, insa in demersul lor temerar, ei s-ar cam fi “calcat pe picioare” cu agentii CIA insarcinati si ei cu ascultarea liniilor telefonice. Conform acestei teorii, spionii infiltrati de CIA la Casa Alba s-ar fi vazut astfel obligati sa-i saboteze pe “instalatorii”mult prea zelosi ai lui Nixon pentru a proteja afacerile extrem de ilegale ale CIA.

Complotul se serveste “rece”
In cartea lor, cei doi autori ai “Celor mai mari 80 de conspiratii din toate timpurile” il citeaza pe un specialist in astfel de teorii, Peter Dale Scott, conform caruia, santajul sexual ar putea sa aiba un loc mult mai important in politica de la Washington decat ar putea parea la prima vedere. De altfel, numerosi investigatori ai viciilor de la Washington au ajuns la concluzia ca prostituate controlate de Mafie, agenti secreti si chiar businessmeni care se ocupau cu activitati de lobby la Washington, desfasurau de multa vreme actiuni secrete vizand compromiterea sexuala a membrilor Congresului si ai Administratiei. Acelasi Peter Dale Scott caracteriza fenomenul ca fiind “o operatiune permanenta, foarte bine organizata si protejata”. Scott, fost diplomat canadian si profesor de engleza la Universitatea Berkeley din California, a mers pana la a sugera ca sindicatul sexului de la Washington, exploatat de agentii serviciilor secrete si de mafioti, ar fi provocat cele mai importante scandaluri de la Washington, cel putin de la inceputul Razboiului Rece incoace.

Sa fi fost oare o actiune ilegala de spionaj sexual cea care a provocat fara intentie caderea lui Richard Nixon?! Peter Scott Dale pune pariu ca da. Mai mult, el avanseaza si scenariul unei istorii si mai indelungate a “industriei spionajului sexual”. Motivul? Matroana prostituatelor de la Watergate, Heidi Rikan, nu era nici ea o prostituata oarecare, ci prietena mafiotului Joe “Possum” Nesline, ale carui presupuse legaturi cu scandalurile homosexualilor din Congresul SUA vor provoca, un deceniu mai tarziu, suspiciunile detectivilor de la Washington.

Diferiti prieteni si fosti soti ai lui Rikan si ai colegei acesteia de camera, Mo Biner (de altfel sotia unui personaj cheie de la Watergate, John Dean) au avut legatura cu Quorum, “un club al persoanelor necasatorite” din anii ’60, condus de Bobby Baker, un fost colaborator al lui Lyndon Johnson (vicepresedinte in perioada lui JFK, si apoi presedinte al SUA). Scott pleaca de la premisa ca toate drumurile duc la Quorum, clubul lui Baker, acesta functionand multa vreme ca un fel de capcana sexuala intinsa politicienilor de catre mafioti si de catre serviciile de spionaj, in anii ’70.

Descopera.ro

Imaginea României în Afganistan: „Ooo, Romania, poor country…”

Afganii sînt obişnuiţi să fie trataţi ca un popor din lumea a treia spre a patra. Pe aeroportul din Frankfurt, călătorii spre Afganistan se îmbarcă de la porţi situate la nivelul cel mai de jos. Pe măsură ce cobori spre locul de aşteptare, te izbeşte un miros greu de kebab, iar la porţile de îmbarcare, operatorilor aerieni, cît or fi ei de nemţi, deci dedicaţi muncii, le lipseşte zîmbetul profesional de pe faţă. Cursele de Kabul sînt sporadice, fac escală la Istanbul, iar linia aeriană afgană „Ariana” are reputaţia (neconfirmată) de a nu oferi pasagerilor mîncare şi apă pe perioada celor 13 ore de zbor.
afganistan-patrula-man
Aeroportul din Kabul, muzeu al războiului

Din avion, Afganistanul pare o ţară nelocuită. Întinderi pustii, deşert cît vezi cu ochii. Peisajul selenar este întrerupt de lanţuri de munţi stîncoşi, aşezări cu locuinţe paralelipipedice făcute din pămînt, după un stas auster. Adevăratul Afganistan te întîmpină la coborîrea din avion. Lîngă pista aeroportului din Kabul, capitala afgană, zac avioane ruseşti contorsionate, schelete de elicoptere, grămezi de fier vechi lăsate parcă intenţionat acolo, ca nişte exponate într-un muzeu al războiului. Aeroportul sărăcăcios seamănă mai degrabă cu o autogară, în care călătorii neraşi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi, şalvari şi turbane, stau pe vine şi aşteaptă „rata”. Nu există maşini de ghidare, autobuze de incintă sau cărucioare pentru bagaje. Nişte hamali murdari te îmbie să-ţi pui geamantanul de mînă în căruţul lor. Doar ochii şi dinţii le sclipesc pe faţa neîngrijită. La porţi, călătorii solicită controlul documentelor ca la licitaţie. Banda rulantă cu bagaje este un mecanism care depăşeşte răbdările afganilor, ce o escaladează agili pentru a-şi recupera bagajele. Cîţiva catîri care să le care paporniţele ar fi fost mai eficienţi decît tehnica ¬secolului XX. Agitaţia reprezintă starea de spirit a afganilor, care par gata de răscoală în orice moment. Cine e calm şi încearcă să respecte o ordine este, clar, străin de loc.

Kabulonia

Incursiunea în Kabul este o aventură. Centrul capitalei afgane este sinonimul haosului, o babilonie de nedescris. Străzile sînt largi, dar supraaglomerate, asfaltate, dar înecate în praf, cu magherniţe sprijinite una într-alta şi marfa expusă direct pe trotuar. Chiar şi măcelăriile etalează hălcile de carne în cîrlige atîrnate de cercevele. Oamenii sînt într-o continuă mişcare, vorbesc tare, gesticulează, pe ton de ceartă, gata parcă să se încaiere. În trafic nu există reguli de circulaţie. Traversarea străzii este, practic, imposibilă, căci în Kabul maşinile circulă bară la bară. Miliţianul este o ¬marionetă îmbrăcată prost, care dă întruna din mîini, indicînd sensurile de mers, dar fără ca cineva să-l bage în seamă. Dacia afganilor este Toyota rablagită, cu volanul pe dreapta. Nu are numere de înmatriculare, căci nici şoferul nu posedă permis de conducere. Autobuzele sînt ca nişte camioane de circ, ţipător colorate, cu ciorchini de pasageri căţăraţi pe geamuri, care ies prin plafoane, mîndri ca la o defilare.
Afganii evaluează oamenii după culoarea pielii. Cu cît eşti mai blond, cu atît eşti mai nobil. Şi mai bun de plată. Negustorii cer pentru o pereche de ghete ordinare 40 de dolari. Dacă ai timp şi răbdare, o scoţi la 15. Cele mai aprige tîrguieli au loc la sfîrşit de săptămînă, cînd la marginea bazelor militare se instalează bazarul. Comercianţii primesc ecuson de vizitator, iar marfa le este controlată la sînge: ceasuri, covoare, pietre (semi)preţioase, ţesături, obiecte de artă, majoritatea manufacturi. Americanii se dau în vînt după ele. Pe un cufăr, un afgan a luat 60 de dolari. Un şal este 10 dolari, o basma tradiţională – 1 dolar. Un ceas „de firmă” costă 20-30 de dolari. Bijuteriile, între 5 şi 30 de dolari. Preţurile sînt piperate, dar cumpărătorii americani sînt numai buni de jumulit. Dacă le spui afganilor că eşti din România, le trezeşti mila: „Ooo, Romania, poor country…” şi-ţi mai lasă din preţ.

Sărăcia şi mizeria cruntă în care trăiesc afganii sînt incredibile pentru lumea contemporană. La maternitatea din Kabul, îngrijitorii slinoşi fac focul în mijlocul „salonului”. Nou-născuţii şi lăuzele stau claie peste grămadă, ca într-un grajd imens, fără nici o normă elementară de igienă. Într-un tuci uriaş, un bucătar soios amestecă o fiertură greu de ghicit, şi mai greu de privit, dar tocmai bună pentru hrana pacienţilor. Cei care au vizitat locul declară cu mîna pe inimă că li s-a întors stomacul pe dos.

În Afganistan nu există ordine, uzanţe. Singura rînduială de care se ţine cont cu sfinţenie este ca femeile afgane să fie invizibile. Acoperite din cap pînă în picioare, drapate în burka tradiţională (o feregea cu un mic spaţiu zăbrelit în dreptul ochilor şi nasului), femeile-momîi sînt o apariţie stranie, care îţi dă o strîngere de inimă. „De la venirea noastră aici, au mai dispărut din burkas, iar femeile încep să-şi arate chipul”, sînt convinşi americanii de progresul civilizaţiei, început de la debarcarea lor în Afganistan. Femeile care îndrăznesc să se înfăţişeze sînt întodeauna însoţite şi poartă numai straie în culori închise. Copiii sînt desculţi, mucoşi, înfiorător de murdari şi au învăţat rapid avantajele reconstrucţiei ţării: au de la cine cerşi. Îţi bat în geam, în portieră, se milogesc, zîmbesc, vor să fie pozaţi. Orice afgan stă cu plăcere la fotografiat, mai ales dacă îi arăţi pe ecranul camerei digitale cum a ieşit în poză. După care îţi cer bani pentru că ţi-au servit drept model. Buzunarele trebuie păzite în permanenţă, ca şi viaţa, căci nu ştii de unde poate veni lovitura. Funcţionari ONU (aşa-numitele „soft targets”) au fost omorîţi pe stradă, la cumpărături, ziua în amiaza mare.

Ritualul supravieţuirii nu funcţionează întotdeauna

Nu degeaba militarii trimişi în Afganistan consideră că pericolul începe de la poarta bazei militare. Ca să ieşi din bază, se execută un întreg ritual. Militarii se echipează cu vestă antiglonţ, dar fără cască, pentru a nu trezi resentimente populaţiei purtătoare de sechele de pe vremea ocupaţiei sovietice. Arma este încărcată, iar glonţul tras pe ţeavă. Civilii primesc vestă antiglonţ şi nu fac un pas fără o escortă formată din minimum doi soldaţi. Şi, neapărat, cînd bariera de la punctul de control se ridică lăsîndu-ţi cale liberă, rosteşti o rugăciune scurtă, căci ştii cînd pleci, dar nu ştii dacă te mai întorci.

Afganii par prietenoşi, dar privirea lor este ascuţită ca o lamă. Cuvintele pe care le scrîşnesc printre dinţi nu e niciodată clar dacă sînt blesteme sau vorbe de bine. Singurele clipe cînd căutătura piezişă dispare, lăsînd loc înfrigurării, sînt la vede¬rea pachetelor de mîncare împărţite de soldaţii americani. Atunci, afganii lasă naţionalismul deoparte şi se ceartă pe croissant-uri sau apă minerală oferite de „good americans”. Nu întotdeauna, însă, transporturile umanitare sînt întîmpinate cu prietenie. La unul dintre nenumăratele check-point-uri de pe drumurile Afganistanului te poţi trezi că în loc de obişnuitul salut al santinelelor locale eşti întîmpinat cu rînjete perfide şi rafale de mitralieră. Militarii români au căzut şi ei pradă bandelor de criminali.

Nici măcar o sărbătoare religioasă musulmană nu garantează oprirea ostilităţilor. Aliaţii sînt vînaţi pretutindeni. Chiar şi în propriile baze. Încărcăturile explozive apar unde nu te aştepţi. Românii au găsit una, de fabricaţie rusească, plantată chiar sub ferestrele lor.

În Afganistan contează doar clipa de faţă. Suspansul te însoţeşte pretutindeni, moartea pîndeşte la fiecare colţ. Exploziile au intrat în cotidian, iar dacă la scurt timp după o bubuitură nu se aud sirene de ambulanţă, ea intră la categoria „şi altele”.

Uneori, rachetele greşesc ţinta – una care are ca destinaţie Ambasada Marii Britanii poate lovi, fără probleme, Hotelul Continental. Nimeni nu garantează, însă, că următoarea va lovi tot aiurea.

În vizită la Hamid Karzai

A sosit ora întrevederii cu Hamid Karzai, liderul guvernului afgan. În curtea palatului prezidenţial din Kabul, microbuzele oaspeţilor – ziarişti, oficiali, ofiţeri – au fost oprite pentru control. În timpul percheziţiei amănunţite a bagajelor (dar nu şi a oamenilor), răpăituri de mitralieră au declanşat panica generală. „Everybody down!!! Down!!!”, au zbierat militarii din escortă, luînd poziţie de tragere. Unii dintre ziarişti s-au trîntit pe burtă, alţii am sărit într-o groapă adîncă de 1,5 m, plină de noroi. Nu prea aveai de ales, deşi ne îmbrăcaserăm ca pentru o vizită oficială (nu lipseau tocurile înalte de 10 cm şi hainele deschise la culoare; mai greu a fost cu ieşirea din groapă). Dispozitivul de luptă a fost instalat imediat. În acţiune au intrat tanchete şi vestitele Hummer, care au fost postate la poarta palatului. Pe turelă, „băieţii duri” cu figură impenetrabilă stăteau pregătiţi cu mitralierele automate, fără să-şi ia ochii de pe intrarea în curtea palatului. Cine ar fi forţat poarta ar fi fost mitraliat fără milă.

Mr. President Hamid Karzai

„Probleme la Ministerul Apărării. Nişte soldaţi nemulţumiţi de plata salariilor”, avea să ne explice, afişînd sînge rece, liderul Hamid Karzai. Înconjurat de gărzi de corp, „Mister President of Afghanistan”, politicianul preferat al americanilor, ne-a oferit o lecţie de charismă, eleganţă sobră şi elocinţă. Criticat pentru puterile absolute pe care vrea să le concentreze în mîinile sale prin Constituţie, Hamid Karzai argumentează tentaţia dictatorială prin cei 25 ani de instabilitate socială şi politică a Afganistanului, o ţară lipsită de exerciţiul democratic. Spune că, în 10 ani, Afganistanul va fi pregătit pentru alt sistem de conducere, căci a trăit experienţa dezastruoasă a unui regim în care preşedintele s-a luptat cu prim-ministrul la propriu (sună cunoscut?). În capul mesei oficiale, talonat de consilieri, preşedintele Hamid Karzai vorbeşte cu încruntare despre problemele care impun prezenţa ISAF (Forţa Internaţională de Asigurare a Securităţii): terorismul de la graniţa cu Pakistanul, traficul masiv de narcotice şi warlordism-ul, menţinut de „lorzii războiului”, un fel de baroni locali care nu renunţă la lupta armată pentru putere.
La terminarea întrevederii, Karzai a stat la pozat, ca orice afgan. S-a fotografiat cu ziariştii europeni, cu diplomaţii americani, cu soldaţii din escorta presei. Pentru imaginile oficiale, Hamid Karzai şi-a pus pe cap celebra căciulă din astrahan, devenită semn distinctiv al liderului afganilor. „Ei, Romania?” – m-a tras un SPP-ist de-al lor de mînecă. Era însurat cu o româncă, Gabi, din Timişoara, şi se bucura că vede o „rudă” prin alianţă.

Costumaţia de luptă a militarilor români, invidiată de americani

Să auzi vorbindu-se româneşte la 4.000 km de ţară pare un miracol. Pe români i-am descoperit în baza militară de la Kabul, după indicaţiile date cu voce tare la parcarea unei maşini de luptă, ca şi după aprecierile scăpate la adresa prezenţelor ¬femi¬nine noi. „Avem femei în bază, unele chiar frumoase, dar ne sînt doar camarade. Cînd mai trimitem poze acasă, din misiuni, soţiile ne întreabă, mai în glumă, mai în serios, cine sînt duduile. Relaţiile intime sînt, însă, excluse”, spun românii, care au semnat un contract strict pentru misiunea din Afganistan. Condiţiile sînt crunte, soldele nu-s grozave, uneori mai mici decît ale bucătarilor din alte unităţi. Dar sînt şi avantaje: echipamentele Armatei Române. O vestă antiglonţ (cu două plăci de ceramică care se aşază în sertare speciale, în faţă şi în spate) cîntăreşte 30 kg. Te cocoşează, dar este mai sigură decît a americanilor, uşoară ca un fulg. Casca militară îţi înfundă capul pe umeri, dar este „de bază” pentru combatanţi. Costumul termic al militarului român nu are contracandidat. Un astfel de costum te ajută să supravieţuieşti vitregiilor naturii din Afganistan.

Miza reconstrucţiei – bogăţia ascunsă a Afganistanului

Efortul financiar pentru refacerea infrastructurii unei ţări prăbuşite în Evul Mediu este uriaş. Suma finală destinată reconstrucţiei ţării este greu de evaluat. Miza nu este întîmplătoare. Afganistanul este o ţară bogată în resurse: gaz natural, petrol, cărbune, crom, plumb, zinc, fier, sare, pietre preţioase şi semipreţioase. Printre priorităţile Coaliţiei se numără renovarea a 1.000 de şcoli, refacerea drumurilor şi podurilor dintre Kabul, Kandahar şi Herat, reabilitarea sistemelor de alimentare cu apă, construirea de aşezăminte medicale, crearea noii armate afgane şi, nu în ultimul rînd, prevenirea unei crize majore sociale. Majoritatea afganilor au declarat că se simt mai în siguranţă de la venirea trupelor aliate. În încercarea de a se apropia de populaţia afgană, aliaţii tipăresc ziare în engleză şi în cele două limbi oficiale ale ţării, paştu şi dari (persana). Dar afganii, stăpînii unei ţări sub ocupaţie, nu ştiu să citească. Locuitorilor din provincie le-au fost împărţite aparate de radio cu manivelă, independente de surse electrice, ca să asculte emisiuni speciale în care li se explică scopul şi durata vizitei aliaţilor. Dar progresul tehnicii le este străin afganilor, care mai degrabă ar meşteri din tranzistor ceva folositor gurilor de hrănit de acasă.

Zilnic, numai la Bagram, sute de localnici se îngrămădesc la poarta bazei militare cerînd de lucru. Cîţiva sînt selectaţi şi angajaţi în construcţii sau la igienizări. Cei care vor să se alăture Armatei Naţionale Afgane (ANA) se antrenează în foste baze sovietice din deşert, cu militari bulgari, englezi, francezi. Afganii cu privirea tăioasă excelează în trasul cu arma. Sînt foarte buni ochitori, nimeresc cinci ţinte din şase. Nu se pricep deloc la comunicaţii, iar viitorii tanchişti sînt convinşi cu greu să se dea jos de pe turelă. Toţi vor să stea cocoţaţi, nici unul nu vrea să intre în tanc, să-l conducă. Un soldat afgan primeşte 100 de dolari pe lună. Mulţi dintre actualii soldaţi au fost refugiaţi în Pakistan, dar s-au întors odată cu înlăturarea de la putere a regimului taliban. În ANA nu prea găseşti soldaţi din etnia paştu, majoritară în Afganistan, căci din rîndurile acesteia sînt recrutaţi talibanii. Dacă întrebi un paştun ce mai ştie de inamicul public nr. 1, Ossamma Bin Laden, un zîmbet ironic trece fugar pe faţa lui: „E pe undeva, pe-aici…”

Mircea Badea –un pitbull cu suflet şi sinapse de grădiniţă.

Ieri dimineaţă, am scris pentru Cotidianul acest textuleţ:

“Mircea Badea a livrat în emisiunea lui instrucţiuni clare şi ferme pentru scandalurile în trafic. Ştiţi, el se ceartă şi se bate mult în trafic, deci e normal să aibă nişte competenţe pe care alţii nu le au. Ideea de bază e asta: dacă nu vrei să te baţi, ci doar să înjuri şi să-i arăţi duşmanului degetul, rămâi cu uşile şi geamurile de la maşină blocate. Singurul, dar absolut singurul motiv pentru care te dai jos din maşină este “să-i rupi capul”. Nu te dai jos din maşină ca să te cerţi. Dacă nu vrei cafteală, rămâi cu geamurile şi uşile blocate, ca să nu te trezeşti că vine inamicu’ să te scuipe sau să-ţi dea cu paralizantu’-n ochi.
Aţi înţeles, da? Scuze dac-am insistat puţin pe regula cu blocatul uşilor şi al geamurilor, dar am impresia că e foarte importantă, fiindcă şi Mircea a accentuat-o mult. Şi mai e important ceva, din câte am înţeles. Citez: “Am parcat maşina, deblochez uşile, ca să mă dau jos din ea”. Cu asta eu nu sunt foarte de acord. Sunt de părere că Badea, care merge mult la sală, se poate da jos din maşină şi fără să-şi deblocheze uşile. Mai ales în zilele în care e mai nervos.”

În replică, în emisiunea lui de aseară, Badea m-a făcut “tută” şi “proastă”. Nu mă deranjează reacţia, ba chiar mă amuză, mai ales că nu e prima oară şi că nu mă pot aştepta de la un băiat fin şi inteligent ca el să aibă alte argumente. Ce mă contrariază e altceva: tenacitatea cu care alocă timp din emisiunea aia ca să se tragă de codiţe cu oricine a scris un rând despre el. E aşa, cam ca un copil de grădiniţă. A zis cineva ceva, pac, a doua zi, e prost cu tot neamul lui. S-a uitat unul urât la o vitrină cu televizoare, când tocmai era emisiunea lui? Pac, a doua zi îi explică Mircea-n direct cât e de bou. Şi-a pus unul, la el acasă, pe frigider, un bileţel cu “Mircea Badea are o freză penibilă”, pac, află Mirciulică şi îl dă imediat la televizor.

Eu zic că ar trebui profitat de această slăbiciune a lui. Ar putea ieşi o distracţie pe cinste. Nu trebuie decât ca toată lumea care vrea să se amuze să scrie ceva de el. În ziar, pe site, pe blog, cu creta în faţa blocului, cu rujul pe oglindă, cu pipi în zăpadă etc. Important e să fim cât mai mulţi. Badea nu se va putea abţine să ne atace pe toţi în emisiune. Nu trebuie să scriem mult, că oricum citează trunchiat, în aşa fel încât să pară el mai deştept, doar să fim mulţi. O să turbeze şi o să-şi distrugă singur emisiunea, că n-o să-i mai rămână timp de revista presei.

Nu merg până la a propune s-o ţinem aşa vreo săptămână, că mi-e teamă să nu se enerveze tovarăşa educatoare Voiculescu şi să-l dea în stradă, la tramvai. Nu mă pot baza pe instinctul lui de conservare şi n-aş vrea să am pe conştiinţă un creier care funcţionează atât de simplu şi de candid. Ar fi ca şi cum i-aş spune unui copil de 3 ani, încăpăţânat şi ambiţios, că n-are curaj să se arunce de la balcon. S-ar arunca şi nu vreau. Deci aia e: să ne distrăm, dar să nu-l lăsăm pe om fără serviciu. Eu am început deja.

P.S. Mirceo, fii atent: am auzit, azi, două babe de la mine de pe scară spunând că eşti un mare papagal. Nu le înjuri la televizor?

original – aici

Festivalul de Film de la Cannes. Două filme româneşti, selecţionate pentru categoria „Un Certain Regard”

cannes-film-festival1
Oficialii Festivalului de Film de la Cannes au făcut publică, joi, lista completă a peliculelor selecţionate în secţiunea Un Certain Regard. În acest an, România este reprezentată de două lungmetraje: „Amintiri din Epoca de Aur”, produs de Cristian Mungiu, şi „Poliţist. Adjectiv”, de Corneliu Porumboiu.
Lista filmelor selecţionate Festivalul Internaţional de Film de la Cannes a fost anunţată într-o conferinţă de presă joi, la Paris, de Gilles Jacob, preşedintele evenimentului, şi Thierry Frémaux, delegat general al manifestării, anunţă Mediafax
Secţiunea „Un Certain Regard” din cadrul Festivalului de Film de la Cannes prezintă, în fiecare an, o serie de lucrări originale şi diferite care caută recunoaştere internaţională. Rolul acestei categorii este de a recompensa tinerele talente şi a încuraja operele inovatoare şi curajoase.
Lungmetrajul câştigător la această secţiune este premiat cu 30.000 de euro din partea Groupama Gan Foundation.
Pe lângă celel două pelicule româneşti, au mai fost selecţionate la secţiunea Un Certain Regard următoarele filme: „Mother” de Bong Joon-ho, „Irene” de Alain Cavalier, „Precious” de Lee Daniels, „A la dérive” de Heitor Dahlia, „Le pere de mes enfants” de Mia Hansen-Love, „Mourir comme un homme” de Joao Pedro Rodrigues, „Kasi az gorbehaye irani khabar nadareh” de Bahman Ghobadi, „Les voyages du vent” de Ciro Guerra, „Skazka pro temnotu” de Nicolay Khomiriki, „Dogtooth” de Lanthaimos, „Le Tsar” de Pavel Louguine, „Independencia” de Raya Martin, „Nang mai” de Pen-ek Ratanaruang, „Eyes Wide Open” de Paula Weiman-Kelman, „Samson et Dalila” de Warwick Thornton, „L’armée silencieuse” de Jean Van de Zelde, „Air doll” de Hirokazu Koreeda.
Tot joi, au fost anunţate şi filmele care vor rula în afara competiţiei: „The Imaginarium Of Dr Parnassus” de Terry Gilliam, „Ne te retourne pas” de Marina De Van, „Agora” d’Alejandro Amenabar, „Jusqu’en enfer” de Sam Raimi, „Coco Chanel & Igor Stravinsky” de Jan Kounen.
Festivalul Internaţional de Film de la Cannes va avea loc între 13 şi 24 mai.
Antena3.ro

Lumea lui Mircea Badea: Am ajuns la concluzia că cei care ne conduc urăsc oamenii.

Penal este faptul ca s-ar putea sa aiba dreptate si asta este grav.
Singura sansa pe care o avem noi in acest an sunt alegerile prezidentiale din toamna- mergeti la vot si schimbati ceva.
„Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” este fraza lansată de Mircea Badea şi adoptată de milioane de români din întreaga ţară. Oameni care trăiesc într-o lume în care te întâlneşti la tot pasul cu absurdul, nesimţirea şi, cel mai adesea, cu indiferenţa celorlalţi. Este lumea despre care vorbeşte în fiecare seară Mircea Badea, în emisiunea În Gura Presei. Este lumea lui Badea.

Mircea Badea s-a declarat extrem de indignat de măsurile adoptate în parcurile din Bucureşti, unde municipalitatea a interzis mersul cu bicicleta, cu rolele şi chiar călcatul pe iarbă.

„Am fost în toate parcurile din capitalele europene, de la mircea-badea-si-mihai-gadea la Londra etc. Acolo nu numai că nu există interdicţia de a păşi pe iarbă, acolo de aia te duci în parc. Idea e… orăşene trăieşti în asfalt, în parc te duci să calci pe iarbă, nu să te uiţi la ea ca la muzeu”, a precizat Mircea Badea.

„Român fiind şi având nişte reflexe absolut absurde m-am dus la Londra şi am văzut surprins că toată lumea e pe iarbă, stau sub un pom, din pom coboară veveriţa, îi dai alune din mână. Prin parc în Amsterdam am mers cu bicicleta, ca în toate capitalele, europene, dar nu este interzis să te plimbi cu bicicleta în parc, asta numai la noi se întâmplă”, a spus Mircea Badea.

„Sunt indignat de acest gen de interdicţii. Am ajuns la concluzia că aştia care ne conduc urăsc oamenii, dar ce avem voie, doar să vă plătim vouă taxe? De ce te duci în parc, dacă nu am voie cu rolele cu bicicleta şi nici să calc pe iarbă?”, a conchis Mircea Badea.
Antena3

  • Sunt doar ceea ce pot fi.

  • RSS Locuri de munca. Joburi.

    • Angajam Dansatoare. mai 9, 2009
      Angajam Dansatoare pentru targ. 5 zile – 7 ore/zi Conditii avantajoase. Seriozitate, Comunicativitate, Aspect fizic placut, Minim 18 ani. Tel: o721.249.149 Lasa ne un comment cu datele tale (numele, adresa de email, si telefonul- nu vor aparea pe site) si in 24 de ore te contactam noi. Anunțuri
    • Angajam maseuze. mai 8, 2009
      Te ai saturat sa te trezesti dimineata la aceeasi ora matinala, vrei un job unde sa-ti faci singura programul si sa castigi multi bani ? ? ?  Vrei sa fi independenta financiar, sa nu dai socoteala nimanui? Alatura-te  echipei noastre si iti vei redescoperi senzualitatea intr-un mod profitabil! Salon de masaj Ultracentral Angajam maseuze: -peste […]
    • Sampling – distributie materiale publicitare. mai 8, 2009
      Angajam domnisoare  pentru distributie materiale publicitare. Conditii: minim 18 ani, aspect fizic placut, comunicativa, seriozitate, punctualitate, fire sociabila. 0721.249.149 0ffice@siam.ro
    • Angajam Hostess pentru Targ – Sala Polivalenta. aprilie 27, 2009
      Angajam Hostess pentru targ Sala Polivalenta. Arati bine si esti dezinhibata? Nu mai sta pe ganduri. Rugam si oferim seriozitate. 8h/ zi- 5 zile .150-200 ron/zi 0721.249.149 Lasa ne un comment cu datele tale (numele, adresa de email, si telefonul- nu vor aparea pe site) si in 24 de ore te contactam noi.
  • RSS Topul saloanelor de masaj

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.